Beius Bihor

17.08.2010

CARACTERIZAREA GEOMORFOLOGICĂ

A MUNŢILOR PADIŞ-SCĂRIŞOARA

LECT. UNIV. DR. ANDREI INDRIEŞ

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE

CATEDRA DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

1. INTRODUCERE

Prin Munţii Padiş-Scărişoara înţelegem munţii unde se găsesc renumitele platouri carstice Padiş-Cetăţile Ponorului şi, respectiv, Ocoale-Scărişoara, şi deci cele mai renumite fenomene carstice din Munţii Apuseni.

2. AŞEZAREA GEOGRAFICĂ, LIMITELE  ŞI RAPORTURILE CU

REGIUNILE VECINE

Munţii Padiş-Scărişoara sunt situaţi în cadrul Munţilor Apuseni din Carpaţii Occidentali. Mai concret, sunt situaţi în Munţii Bihor-Vlădeasa din  care mai fac parte Munţii Vlădeasa, Munţii Bihariei, Muntele Găina şi Munţii Arieşului (fig.1.).

Munţii Padiş-Scărişoara, denumire preconizată de noi pentru această unitate montană, termen utilizat de altfel de către geologi pentru platforma carstică Padiş- Scărişoara (V. Ianovici şi colab., 1976), sunt denumiţi diferit în diverse lucrări în funcţie de autori: Padiş-Cetăţile Ponorului (în “Monografia geografică a R.P. Romîne”, 1960); Cetăţile Ponorului (V. Mihăilescu, 1969); Padiş (I. Sîrcu, 1971); Munţii Bihorului (I. Berindei, 1972); Platoul Cetăţile Ponorului (Al. Roşu, 1973, 1980); Podişul carstic Padiş (V. Tufescu, 1974); Munţii Bihor (V. Ianovici şi colab., 1976); Munţii Bihor (M. Bleahu, S. Bordea, 1981); Munţii Padişului sau Bihorul Central (Al. Savu, 1982); Podişul PadişMunţii Bătrâna (I. Berindei.1987); etc. (Gr. Posea şi colab., 1982);

Considerăm că denumirea dublă de Munţii Padiş-Scărişoara este cea mai adecvată din  mai multe motive: primul este acela că denumirea dă o idee generală asupra extinderii spaţiale a acestor munţi, de la Platoul Padiş, în nord, la platoul şi respectiv localitatea Scărişoara, în sud; denumirea mai indică existenţa în aceşti munţi a fenomenelor carstice de la Padiş şi Scărişoara şi deci că aceşti munţi cuprind platourile carstice mezozoice şi ca atare fenomene carstice; denumirea indică concret la ce munţi ne referim din Munţii Bihor-Vlădeasa; unele denumiri date acestor munţi sunt fie cu  înţeles prea larg (de ex. Munţii Bihor), altele sunt cu înţeles prea îngust (de ex. Cetăţile Ponorului) iar altele pot genera confuzii ca de pildă denumirea de Munţii Bătrâna care, dacă nu este utilizată în contextul Munţii Bătrâna-Bihor, poate să ne conducă cu gândul la Masivul Bătrâna din  Munţii Rodnei. Aşadar, propunem utilizarea denumirii de Munţii Padiş-Scărişoara prin care precizăm încă din  folosirea denumirii munţii la care ne referim.

Individualizarea acestor munţi ca o unitate independentă, de sine stătătoare este justificată de altitudinea lor mai redusă decât a munţilor învecinaţi, Vlădeasa, Biharia şi Muntele Mare, cu 200-500 m, de relieful preponderent carstic, de litologia dominant sedimentară faţă de litologia magmatică a Vlădesei şi faţă de formaţiunile cristalofiliene (metamorfice) ale Bihariei, Munţilor Arieşului şi Munţilor Gilău-Muntele Mare. Evident că munţii analizaţi se deosebesc prin altitudine, relief, alcătuire litologică ca şi prin alte elemente geografice de Depresiunea Beiuşului, situată la vestul acestor munţi.

Şi alte elemente geografice contribuie la individualizarea lor ca unitate de sine stătătoare: relief carstic şi calcaros deosebit de bine dezvoltat; climat cu ceva mai blând, de adăpost, faţă de munţii vecini, mai înalţi; hidrografia dezorganizată datorită captărilor carstice dar cu un debit relativ bogat şi constant tocmai datorită originii carstice; vegetaţia preponderent forestieră dar puternic poienită faţă de munţii limitrofi care au în partea superioară vegetaţie ierboasă subalpină; o umanizare intensă şi o activitate economică importantă, la care se adaugă un turism relativ bine dezvoltat fapt ce se datorează numeroaselor şi valoroaselor obiective ştiinţifico-turistice din  aceşti munţi. Nu în ultimul rând adăugăm că pe teritoriul acestor munţi s-a preconizat realizarea Parcului Naţional al Apusenilor.

Limitele Munţilor Padiş-Scărişoara au fost fixate diferit, funcţie de autori, dar noi preconizăm, cu justificări, după părerea noastră, următoarele limite (fig.1):

Limita nordică, fixată de alţi autori (Al. Savu, 1982; I. Berindei, 1987) pe văile cu scurgere opusă, Crişul Pietros şi Someşul Cald şi mai departe pe cursul superior al Văii Răchiţele, o axăm tot pe Crişul Pietros, apoi pe Someşul Cald până la confluenţa acestuia din  urmă cu afluentul Bătrâna. Mai în amănunt, limita nordică o trasăm astfel, începând de la vest la est: Crişul Pietros, afluent al Crişului Negru, din imediata apropiere a localităţii Pietroasa, adică de la punctul de confluenţă a Crişului Pietros cu Valea Lazului, şi până la locul unirii Galbenei cu Valea Bulzului, adică în locul numit “Între Râuri” sau “ Între Ape”, loc de unde, de fapt, Crişul Pietros primeşte acest nume; din  acest loc, limita trece pe Valea Bulzului până la satul de vilegiatură Boga; de aici, limita este dată de Valea Boga iar amonte de satul de vacanţă menţionat, limita este dată de Valea Rea ce-şi are originea de sub Vf. Piatra Arsă (1 488 m) ce aparţine Munţilor Padiş-Scărişoara şi, respectiv, de sub Vf. Cârligatele (1 694 m) pendinte de Munţii Vlădeasa.

În continuare, limita trece prin Vf. Piatra Arsă şi ajunge în bazinul Someşului Cald. Cursul superior al Someşului Cald se numeşte Valea Feredeului ce se uneşte cu Valea Rădesei după ieşirea acesteia din  Peştera Cetatea Rădesei. Din  acest loc de confluenţă, râul ia numele de Someşul Cald. Limita continuă prin sectorul de chei până la confluenţa Someşului Cald cu Bătrâna ce rezultă prin unirea văilor Izbucul şi Călineasa.

Limita menţionată este justificată: în general, limita desparte Munţii Vlădeasa, formaţi din  magmatite, de Munţii Padiş-Scărişoara, alcătuiţi preponderent din  sedimentar mezozoic. În amănunt, situaţia se prezintă astfel: de la Pietroasa la Valea Aleului, afluentă a Crişului Pietros, ce vine de sub Vf. Bohodei (1 654 m) din  Munţii Vlădeasa, limita este litologică, ce desparte depozitele permiene ale Măgurii Fericii (1 106 m), ce aparţine de Munţii Vlădeasa, de depozite magmatice (granodiorite) ale Dealului Plopilor (724 m), inclus Munţilor Padiş-Scărişoara; în continuare, de la Valea Aleului înspre amonte până aproape de confluenţa Galbenei cu Bulzul, limita constituie un accident secundar deoarece delimitează roci magmatice ale Măgurii Guranilor (948 m) din Vlădeasa, de rocile magmatice ale Dl. Plopilor. De la confluenţa amintită înspre amonte, limita devine structurală, despărţind depozitele permiene ale Vlădesei faţă de depozitele mezozoice ale Munţilor Padiş-Scărişoara, depozite ce apar amonte de Galbena.

Valea Rea desparte într-un sector restrâns depozite magmatice ale Vlădesei şi anume culmea Cârligatele (1 694 m) de depozite carbonatice ale Munţilor Padiş- Scărişoara (Vf. Piatra Arsă- 1 488 m). În continuare, la est de Vf. Piatra Arsă, limita este dată de Valea Feredeului care desparte culmile sudice ale Vlădesei, mai înălţate, de Munţii Padiş-Scărişoara, sedimentaro-mezozoici, mai joşi. În continuare, Someşul Cald formează limită ca un accident major deşi delimitează depozite carbonatice ale Culmii Runcul Ars (cca 1 500 m) din Munţii Vlădeasa, cu relief carstic caracteristic, faţă de roci mezozoice (triasic inferior) ale Măgurii Vânete (1 641 m) din Munţii Padiş-Scărişoara. Considerăm că Someşul Cald, axat pe o falie majoră, poate fi considerat ca limită nordică, deşi în tratatul de Geografia României, vol. III (1987), I. Berindei merge cu limita pe sub Vlădeasa până la cursul superior al Văii Răchiţele pentru a include în Munţii Bătrâna (astfel denumeşte autorul munţii pe care noi îi denumim Padiş-Scărişoara) tot relieful carstic de sub Vlădeasa, relief situat la nord de Someşul Cald, pe care noi îi ataşăm Munţilor Vlădeasa. Dar atunci, considerăm noi, trebuia utilizat acest criteriu litologic şi în sectorul Crişului Pietros, astfel încât Măgura Fericii, alcătuită din  sedimentar, să fie inclusă Munţilor Bătrâna iar Dealul Plopilor, constituit din magmatite, să fie ataşat Munţilor Vlădeasa. Ar fi rezultat, după noi, o limită foarte sinuoasă şi extrem de complicată.

Din motivele enumerate mai sus, considerăm că limita nordică poate fi axată pe arterele hidrografice majore Crişul Pietros şi Someşul Cald, ele constituind în cea mai mare parte limite structurale sau litologice sau accidente secundare în cadrul aceloraşi tipuri de roci; desigur că şi din  punct de vedere geografic (altitudine, relief, vegetaţie, etc.) munţii respectivi se pot diferenţia: altitudinal Munţii Padiş-Scărişoara sunt mai joşi, relieful este dezvoltat mai ales pe sedimentar în Munţii Padiş-Scărişoara şi nu pe magmatite ca în Vlădeasa, culmile superioare ale Munţilor Vlădeasa sunt lipsite de vegetaţie forestieră, urmele activitaţii umane sunt mai vizibile în munţii pe care-i analizăm, etc.

Limita sudică este fixată, de asemenea, pe două văi cu scurgere opusă, Crişul Băiţei spre vest, spre Crişul Negru, şi Arieşul Mare spre est, cu şaua dintre ele, Şaua Vârtop (1 140 m). Limita sudică desparte Munţii Padiş-Scărişoara de Munţii Bihariei şi respectiv de Munţii Arieşului.

Mai concret, limita sudică urmăreşte Crişul Băiţei, amonte de oraşul Nucet, până la izvoare (Hoanca Moţului) iar de aici trece peste Şaua Vârtop în bazinul Arieşului Mare care, în sectorul superior, se numeşte Pârâul (Arieşul) Alb. Limita pe Arieşul Mare coboară până la localitatea Albac, la confluenţa cu Valea Albacului.

Limita sudică desparte unităţi montane distincte: pe de o parte depozite permiene nemetamorfozate ale pânzelor de şariaj ce aparţin Munţilor Padiş-Scărişoara, la nord, de depozite cristalofiliene ale Munţilor Bihariei şi, în continuare, la est, de calcarele şi dolomitele cristaline ale Munţilor Arieşului (cele două unităţi montane din sudul Munţilor Padiş-Scărişoara sunt separate, la rândul lor, de Valea Ghizghiţei). Unităţile de pânză ale Munţilor Padiş-Scărişoara sunt extinse în est până la Valea Gârda, după care urmează până la Valea Albacului o alternanţă de calcare sedimentare cu formaţiuni cristalofiliene.

Aşadar, şi limita sudică este justificată altitudinal (Munţii Bihariei ating 1 600-1800 m, culminând cu Vf. Cucurbăta Mare- 1 849 m), litologic, structural ca şi geografic în general (relief, climat, hidrografie, etc.). Diferenţa altitudinală dintre Munţii Padiş-Scărişoara şi munţii situaţi la sudul lor este pregnantă de peste 200-500 m ca rezultat al alcătuirii litologice diferite, sedimentar în munţii analizaţi de noi şi cristalofilian în Biharia. Apoi, există diferenţă altitudinală şi între Munţii Padiş-Scărişoara şi Munţii Arieşului, de circa 200 m în favoarea primilor. Aceste altitudini determină şi celelalte aspecte geografice, ca relief, climat, vegetaţie, etc.

Limita vestică este mai tranşantă, mult mai evidentă, dar oarecum mai festonată, deoarece sunt despărţite două unităţi de relief distincte: Depresiunea Beiuşului şi Munţii Padiş-Scărişoara. În general, limita urmăreşte curba hipsografică de 600 m, altitudine la care intră în contact dealurile piemontane ale depresiunii cu măgurile munţilor.

Limita vestică o fixăm la baza vestică a unor culmi ataşate munţilor în urma fenomenelor de şariaj (I. Berindei, 1977) din  mezocretacic datorate mişcărilor austrice: Prislop (1 039 m), Brusturi (770 m), Faţa Căuşii (966 m). Tot munţilor aparţine şi Dl. Plopilor (724 m) care a rezultat în urma erupţiilor magmatice de la sfârşitul mezozoicului-începutul neozoicului.

Mai în detaliu, limita vestică urmăreşte următorul traseu, începând de la sud spre nord: la vest de Dl. Verde (760 m), de Dl. Grohoţel (680 m), Preluca Corbeştilor (870 m), Dl. Brusturi (770 m), Dl. Măgurii (750 m), Dl. Chişcăului = Chişului (700 m), Dl. Plopilor (724 m). În această situaţie, limita traversează văile ce vin din direcţia est-vest, evident ea coborând în aceste cazuri la sub 600 m altitudine: Crişul Băiţei şi afluentul Sighiştel, Valea Chişcăului (= Muncelului), Valea Mare şi Valea Lazului, afluente ale Crişului Pietros. Sunt şi cazuri de dealuri ce depăşesc 600 m care nu pot fi incluse munţilor deoarece sunt alcătuite din elemente litologice caracteristice depresiunii: ex. Dealul Faţa Goală (640 m) dintre văile Neagră şi Sighiştel sau Dl. Plugarului (621 m) la nord de Crişul Pietros, etc.

Deci, limita vestică a Munţilor Padiş-Scărişoara este cuprinsă între râurile Crişul Pietros, la nord, şi Crişul Băiţei la sud, urmărind, în general, curba hipsografică de 600 m. Această limită este justificată datorită litologiei, structurii, reliefului, climatului, vegetaţiei, solurilor, activităţii umane, etc, toate acestea constituind criterii de fixare a limitei dintre munţi şi depresiune. Credem că nu trebuie mai mult să insistăm asupra diferenţierilor, ce sunt evidente, dintre Depresiunea Beiuşului ce aparţine Unităţii Banato-Crişene şi Munţii Padiş-Scărişoara ce aparţin Unităţii Carpato-Transilvane.

Limita estică este, de asemenea, festonată. O fixăm începând de la sud la nord, pe Valea Albacului, Şaua Ursoaia (1 320 m), nord de platoul carstic Mărşoaia în Vf. Căţânilor (1 479 m), Şaua Capul Şanţului (1 396 m) iar de aici pe Valea Călineasa până la confluenţa sa cu Izbucul de unde, pârâul unit, ia numele de Pârâul Bătrâna până la vărsarea sa în Someşul Cald. Limita estică delimitează litologic Munţii Padiş-Scărişoara de Munţii Gilău-Muntele Mare, diferenţieri fiind şi din punct de vedere altimetric, Muntele Mare urcând la peste 1 800 m (cu vârful omonim de 1 826 m) dar şi din punct de vedere geomorfologic, în Munţii Padiş-Scărişoara predominând relieful carstic pe când în Munţii Gilău-Muntele Mare predomină relieful dezvoltat pe depozite cristalofiliene, relief înalt ce conservă foarte bine pediplena carpatică. Aceste constituţii litologice ca şi formele de relief impun şi alte caracteristici geografice (climat, vegetaţie, etc.) ce au putut delimita cele două regiuni montane alăturate.

În sectorul inferior, Valea Albacului constituie un accident tectonic separând aceleaşi tipuri de roci, cristalofiliene, dar în sectorul superior valea delimitează deja depozitele carbonatice ale Munţilor Padiş-Scărişoara faţă de depozitele cristalofiliene ale Muntelui Mare. În cea mai mare parte aceaşi situaţie o are Călineasa pe când Bătrâna desparte roci cristalofiliene din Munţii Padiş-Scărişoara faţă de depozitele de terasă (t₁) din dreapta Someşului Cald, pe care le includem Munţilor Gilău-Muntele Mare, deoarece sunt situate la est de Pârâul Bătrâna.

În concluzie, Munţii Padiş-Scărişoara sunt delimitaţi la nord de văile cu scurgere opusă Crişul Pietros şi Someşul Cald, la sud de alte două văi cu scurgere contrară Crişul Băiţei şi Arieşul Mare, la vest de curba hipsografică de 600 m faţă de Depresiunea Beiuşului iar la est de alte două văi cu scurgere contrară, Albacul şi, respectiv, Călineasa-Bătrâna. Între aceste limite se găsesc areale formate din roci diverse, sedimentar carbonatic, sedimentar necarbonatic, depozite metamorfice (cristalofiliene) cât şi depozite magmatice, roci pe seama cărora s-au format forme de relief caracteristice. În general, altitudinal Munţii Padiş-Scărişoara sunt mai joşi decât munţii limitrofi, cu excepţia Munţilor Arieşului, faţă de care se înalţă foarte puţin, cu cca 200 m.

Amintim, succint, că Munţii Padiş-Scărişoara, din  punct de vedere al aşezării geografice matematice, se întind între 46 grade 39 minute 11 secunde (Cheile Someşului Cald) la nord şi 46 grade 27 minute 04 secunde (localitatea Albac) în sud, respectiv între 22 grade 34 minute 00 secunde (baza vestică a Vf. Brusturi-770 m) la vest şi 22 grade 58 minute 09 secunde (Valea Albacului, la punctul de confluenţă cu pârâul Buhoţ ce vine dinspre Muntele Mare), la est. Între limitele arătate mai sus, Munţii Padiş-Scărişoara au o suprafaţă de cca 360 kilometri pătraţi (prin planimetrare s-a obţinut o valoare de 355,3 kmp).

Aceste limite ale Munţilor Padiş-Scărişoara, care constituie o subunitate carpatică de ordinul V, îi individualizează faţă de unităţi de acelaşi rang din Munţii Apuseni: Vlădeasa, Biharia, Muntele Mare, Munţii Arieşului, respectiv faţă de Depresiunea Beiuşului care, mai nou, este inclusă Dealurilor de Vest (Banato-Crişană). Delimitarea Munţilor Padiş-Scărişoara ca o unitate aparte s-a putut face ţinând seama de relief (predominant calcaros şi carstic), altitudinea reliefului (cu cca 200-500 m mai joşi faţă de munţii limitrofi), de litologie (predominant sedimentar din care o mare parte o dă litologia carbonatică), climat oarecum de adăpost, hidrografia autohtonă dar dezorganizată datorită numeroaselor captări carstice, vegetaţia dominant forestieră faţă de munţii limitrofi, etc.

3. RELIEFUL

Relieful Munţilor Padiş-Scărişoara este diversificat, în funcţie de litologie, tectonică, altitudine (de exemplu, fiind munţi joşi, aceştia nu au fost afectaţi de glaciaţiunea cuaternară), geneză etc. În relief se disting suprafeţele de nivelare, urmele şariajului tectonic, relieful structural, relieful litologic, relieful văilor, relieful antropic etc. La toate a contribuit eroziunea în sens general care a acţionat cu precădere asupra reliefului mai înalt.

3.1.MORFOGRAFIA ŞI MORFOMETRIA

3.1.1HIPSOGRAFIA. Pentru realizarea hărţii hipsografice am utilizat valori din 200 în 200 m, valori care corespund în cea mai mare parte suprafeţelor de nivelare dar nu în totalitate. Teritoriul acestor munţi urcă altitudinal de la 600 m (dar pe unele văi din vest chiar de la 400 m) la peste 1 600 m (1 641 m altitudinea maximă în Vf. Măgura Vânătă din  culmea cu acelaşi nume). Intervalul hipsografic de peste 1 600 m cuprinde un areal extrem de restrâns, de doar 0,16 kmp (0,05%), limitat doar la culmea Măgura Vânătă, unde apare şi cel mai înalt punct al Munţilor Padiş-Scărişoara, un excelent loc de observare a zonelor montane (fig.8).

Intervalul hipsografic de 1 400-1 600 m, de asemenea cu un areal relativ redus şi anume de 13,30 kmp (3,74%), cuprinde cea mai mare parte a culmii Măgura Vânătă, apoi Vf. Bătrâna (1 579 m), Vf. Peşterii (1 509 m), Vf. cu Toiag (1 459  m), Piciorul Bătrânei (1 548 m), Piciorul Bătrânei (1 435 m), Dl. Căţânilor (1 479 m), Biserica Moţului (1 466 m), Faţa Muntelui (1 407 m), Bălăceana (1 477 m), Glăvoiu (1 426 m), Vf. Cristesei (1 426 m), Piatra Arsă (1 488 m), Vărăşoaia (1 441 m), Piatra Boghii (1 436 m), Vf. Ţapu (1 476 ), Vf. La Morminţi (1 430 m), Vf.  Ştirbina (1 410 m).

Următorul interval, cel de 1 200-1 400 m, este cel mai reprezentativ pentru aceşti munţi, alături de intervalul următor, în care se încadrează şi cea mai mare parte a platourilor carstice; mai intră Vf. Tătăroaia (1 291 m), Giunaşul (1 315 m), Muncelul (1 300 m), Pietrele Negre (1 260 m), Platoul Padiş (1 250 m), micile masive ale acestuia (Chicera-1 386 m, Tomaşca-1 340 m, Răchita-1 343 m), Dl. Borţigului (1 342 m), jumătatea nordică a platoului Ocoale-Scărişoara, platourile carstice Poiana Ursoii, Mărşoaia, Călineasa, etc. (tabel nr. 4.1). Ocupă o suprafaţă de 95,72 kmp (26,94% din  totalul suprafeţei montane).

Intervalul hipsografic 1 000-1 200 m este de asemenea bine reprezentat dar totuşi ocupă un areal ceva mai mare decât precedentul interval, şi anume 103,31 kmp (29,08 %). Acest interval este întâlnit în jumătatea sudică a Platoului Padiş, jumătatea sudică a platoului Ocoale-Scărişoara, Platoul Sohodol, apoi pe versanţii vestici şi estici ai culmii Tătăroaia-Ţapu, pe versanţii văilor Gârda Seacă, Ordâncuşei, Cobleşului, Albacului, etc. Mai amintim aşa-numitele “dealuri”: Grueţ, Dl. lui Ionele, Dl. Costeşti, Dl. Fericetului, etc. Aceste două trepte hipsografice ocupă împreună circa 56% din totalul spaţiului montan.

Fig. 2. Hipsografia

Următorul interval, de 800-1 000 m, ocupă un areal mult mai restrâns decât cel anterior, şi anume în partea de vest şi respectiv de sud, pe versanţii văilor menţionate mai înainte la care se mai adaugă Arieşul Mare; are o suprafaţă de 67,47 kmp, respectiv 18,99 % din  total.

Ultimul interval hipsografic, cel de 600-800 m, este întâlnit cu precădere în partea de vest a acestor munţi, până la contactul cu dealurile Depresiunii Beiuşului ca şi pe versanţii văilor amintite mai sus. Acest interval hipsografic ocupă o suprafaţă de 41,50 kmp, adică 11,68% din total.

Pe un areal extrem de redus apare şi intervalul de sub 600 m, ca de pildă pe Crişul Pietros, pe Crişul Băiţei, etc., în suprafaţă de 32,96 kmp, deci 9,27 %. În sfârşit, o mică regiune din sectorul inferior al Crişului Pietros are valori de sub 400 m şi până la 350 m, respectiv la confluenţa Crişului Pietros cu Valea Lazu, ce ocupă 0,88 kmp, adică 0,25 %.

Tabel nr. 3.1. Principalele vârfuri ale Munţilor Padiş-Scărişoara

Denumirea vârfului	altitudinea în metri
Măgura Vânătă	1641
Bătrâna	1579
Măgura	1573
Vf. Peşterii	1550
Piciorul Bătrânii	1549
Vârful cu Toiag	1495
Piatra Arsă	1488
Vf. Căţânilor	1479
Bălăceana	1477
Vf. Ţapu	1476
Vf. Biserica Moţului	1466
Vf. Gârda	1450
Vărăşoaia	1441
Piatra Boghii	1436
Vf. La Morminţi	1430
Cristeasa şi Glăvoiu	1426

3.1.2.FRAGMENTAREA RELIEFULUI. Fragmentarea reliefului este, după cum bine se cunoaşte, de două tipuri: fragmentarea orizontală şi, respectiv, verticală.

3.1.2.1.FRAGMENTAREA ORIZONTALĂ A RELIEFULUI

Denumită diferit, dar însemnând acelaşi lucru, adică raportul dintre lungimea reţelei de văi (permanente şi temporare) pe unitatea de suprafaţă (kilometru pătrat). Efectuând harta densităţii fragmentării orizontale (măsurătorile s-au efectuat cu ajutorul curbimetrului pe hărţi la scara 1:25 000) şi analizând-o, rezultă că suprafaţa teritorială a Munţilor Padiş-Scărişoara este disecată orizontal într-un grad mare, mult mai intens decât munţii limitrofi care sunt mai masivi. Cu cât valorile densităţii fragmentării sunt mai mari, cu atât fragmentarea reliefului este mai intensă.

Cele mai mari valori, ce oscilează în jurul cifrei de 5 km/kmp, se găsesc la izvoarele Crişului Băiţei (Hoanca Moţului-5,5 km/kmp), apoi la afluenţii Galbenei (Budeasa-5,3 km/kmp; Păuleasa-5,0 km/kmp), respectiv la nord de Vf. Grohotul spre Crişul Pietros -5,0 km/kmp; din totalul cartogramelor aceste valori reprezintă doar un procent redus (1,03%).

Valori ridicate, de peste 4 km/kmp, se găsesc de-o parte şi de alta a Văii Galbena (Valea Ţiganilor, Poiana Florilor, Dl. Borţigului), în zona Crişului Băiţei (Valea Ferdinand-Dl. Curbăluit), pe Valea Gârda Seacă (Micuşa Ghiortoi, Chicera Boldului, în regiunea confluenţei Gârdişoarei cu Valea Vulturului), apoi în locul de confluenţă a Văii Vălcea cu Arieşul Mare ca şi în locul de unire a Văii Ţiganilor cu Valea Ordâncuşei, etc. Acestea ocupă 5,17% din  total.

Valori relativ ridicate (peste 3 km/kmp, ce ocupă 21,96%) se găsesc în regiunea văilor Galbena, Someşului Cald, Arieşului Mare, Crişului Băiţei, Gârdişoarei, Ordâncuşei, Sighiştelului, Crişului Pietros, Văii Izbucului, Muncelului (=Chişcăului), etc.

Valori relativ mediu-scăzute (între 1-2 km/kmp, ce ocupă 25,84% şi 2-3 km/kmp cu un procentaj de 39,80%) sunt repartizate pe cea mai mare parte a teritoriului dar cu deosebire în jumătatea nordică şi în partea centrală a munţilor. Valorile scăzute, sub 1 km/kmp, adică doar 6,20 % din total, se găsesc mai ales în regiunile calcaroase unde apele au pătruns în subteran: platourile Padiş, Ocoale-Scărişoara, Sohodol, Dl. Cocoş, Preluca Corbeştilor, etc.

Fig. 3. Fragmentarea orizontală

În general, se observă că fragmentarea orizontală a reliefului este mai mare în vest (începând din zona Văii Galbena), în sud şi parţial în regiunea de izvoare a Someşului Cald, apoi în regiunea de izvoare a Văii Gârda Seacă şi a afluentului său Ordâncuşa. Valorile cele mai scăzute sunt situate în regiunile platourilor carstice.

În urma generalizării datelor valorilor fragmentării orizontale (fig.9) rezultă că teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara este intens fragmentat. Cele mai scăzute sunt situate pe platourile carstice (0-0,5 km/kmp); valori de 0,6-0,9 se găsesc tot în regiunea platourilor carstice (Padiş, Ocoale-Scărişoara), iar valori de 1,0-1,5 se găsesc repartizate tot pe platouri carstice dar şi în alte locuri ca Dl. lui Ionel, culmea Bătrâna, regiunea de izvoare a Arieşului Mare, Dl. Costeşti şi Fericet, etc.; valori ceva mai mari, de 1,6-1,9 km/kmp se găsesc la vest de vârful Tătăroaia, pe platoul Ocoale-Scărişoara, etc.; valori cuprinse între 2,0-2,5 km/kmp se găsesc la vest de Vf. Ţapu, pantele Mununei, regiunea văilor Albacului şi Arieşului, regiunea de izvoare a Bogăi, etc.; valorile de 2,6-2,9 sunt situate la poalele Pietrelor Boghii, regiunea de confluenţă Izbuc-Călineasa, etc., pe când valori mai mari (3,0-3,5) sunt situate de-a lungul Gârdei, a Ordâncuşei, Văii Starpă, Someşului Cald, ş.a.; valorile din  următorul interval (3,6-3,9 km/kmp) sunt în regiunea de vărsare a Galbenei, confluenţa Gârdei cu Valea Spurcată, regiunea de izvoare a Galbenei şi a Cobleşului, etc.; valori de 4,0-4,5 km/kmp se găsesc în regiunea Valea Rea, a Galbenei, confluenţa Gârdei cu Valea Vulturului, etc.

Valori şi mai mari, de 4,6-4,9 km/kmp se găsesc pe versanţii estici ai Galbenei pe când cele mai mari valori, de 5,0-5,5 km/kmp sunt întâlnite doar în câteva locuri şi anume la Hoanca Moţului, regiunea văilor Păuleasa şi Budeasa respectiv a Crişului Pietros. La suprafaţă nu se găsesc valori mai mari dar în cazul Groapei de la Barsa s-a obţinut o valoare de circa 5 km/kmp (L. Vălenaş, 1986).

3.1.2.2.FRAGMENTAREA VERTICALĂ A RELIEFULUI

Fragmentarea verticală are valori variabile de la peste 600 m la sub 100 m/kmp. Măsurătorile au fost efectuate de asemenea pe hărţi de 1: 25 000, pe carouri de un kilometru pătrat iar după aceea s-a efectuat o generalizare a valorilor (fig. 10). Valorile cele mai mari, de peste 600 m (300 m adâncime medie) se găsesc în doar trei cartograme (0,80% din total) adică în regiunea Văii Galbena (Măgura Seacă) şi la Piatra Boghii (620 m/kmp). Aceste valori ridicate rezultă datorită prezenţei unor abrupturi-escarpamente de calcar. Valori, de asemenea mari, de peste 500 m/kmp) ce reprezintă 1,87% din total), se află în regiunea Văii Budeasa (afluentă a Galbenei), la nord de Măgura Sacă (514 m), la nord de Vf. Ştirbina (500 m), la vest de Piatra Boghii (560 m), la est de localitatea Sohodol (510 m), la sud de Vf. Căţânilor (529 m/kmp), etc. În aceste regiuni cu valori ridicate, eroziunea are putere mare de atac, fapt ce se datoreşte unor linii de falii, contactului dintre sedimentarul pânzelor de şariaj cu autohtonul de Bihor, unor abrupturi calcaroase, etc.

Valori relativ ridicate, de peste 400 m/kmp (adică 9,63%), se întâlnesc în mai multe cartograme (locuri): la est şi vest de Valea Galbena (Piatra Galbenii-Poiana Florilor, 410 m), Valea Seacă-410 m, Dl. Gardului-400 m, Giunaşul-405 m, Tătăroaia-480 m, Pietrele Negre-460 m, Hoanca Moţului-450 m, etc. Asemenea valori se întâlnesc şi pe versanţii văilor Gârda Seacă şi ai Arieşului Mare (în cartogramele localităţilor Deve şi Faţa), la nord de Măgura Vânătă, la Groapa Ruginoasa, ş.a. Valorile de 300-399 m ocupă 24,33% din  totalul cartogramelor.

Valori cuprinse între 200-300 m (40,11%) şi, respectiv, 100-200 m/kmp (21,12%) se găsesc în foarte multe locuri fapt ce dovedeşte o fragmentare verticală mai redusă în acele locuri ca şi o eroziune mai puţin intensă, mai ales în regiunile ocupate de calcare (pe podurile platourilor carstice) şi de roci cristalofiliene. Aşadar, fragmentarea verticală este mai redusă în partea centrală, (pe interfluviile principale), nordică şi estică. În nord-est, pe dreapta Someşului Cald relieful a fost orizontalizat de depozitele de terasă aduse de pe culmi, la fel ca şi în cazul Şesului Padiş unde depozitele au fost aduse din Măgura Vânătă de către râuri. Valorile reduse, de sub 100 m repartizate pe 2,14% din teritoriu, se găsesc pe Platoul Padiş şi pe dreapta Someşului Cald, cauza fiind deja menţionată mai sus. Asemenea valori se mai găsesc şi în cadrul altor regiuni calcaroase: Platoul Ocoale, Dl. Stânişoarei, Poiana Mărşoaia, etc.

Din harta generalizată rezultă că valori ale fragmentării verticale de 0-99 m se găsesc doar în puţine locuri, şi anume în Şesul Padişului, pe platoul Ocoale-Scărişoara, etc.; valori de 100-199 m sunt întâlnite tot în Platoul Padiş-Cetăţile Ponorului şi Ocoale-Scărişoara, de-a lungul Cobleşului, etc.; Valorile cuprinse între 200-299 m sunt cele mai răspândite: regiunea Măgura Vânătă, regiunea Văii Albacului, culmea dintre văile Cobleş-Gârda Seacă, etc.; următorul interval, de 300-399 m, se găseşte pe pantele vestice ale acestor munţi, culmea dintre Ordâncuşa-Albac, culmea dintre Cobleş-Gârda, de-o parte şi de alta a Galbenei, de-a lungul Sighiştelului, ş.a.; valori de 400-499 m se găsesc în regiunea Piatra Boghii, a Crişului Pietros, a Crişului Băiţei (regiunea de izvoare), de-a lungul văii Gârdei, etc; valorile intervalului de 500-599 m se găsesc la Piatra Boghii, Valea Rea, ş.a. şi în sfârşit, valori de peste 600 m se găsesc tot în regiunea Piatra Boghii şi de-o parte şi de alta a Galbenei.

Fig. 4. Fragmentarea verticală

Ca o concluzie generală, se observă valori mai mari în vest şi în sud şi valori mai reduse în părţile centrale, de nord şi de nord-est. Valorile ridicate din vest se datoresc prăbuşirilor tectonice ce au generat depresiunea-graben a Beiuşului. Valori mari se găsesc de-a lungul văilor Galbena şi Gârda Seacă unde se află o linie majoră de falie. O asemenea falie se găseşte şi pe Someşul Cald ca şi în sectorul superior al Crişului Pietros (Valea Bulzului). Fragmentarea verticală este destul de intensă şi pe fruntea actuală a pânzelor de şariaj (ex. Groapa Ruginoasa, culmea Glăvoiu-Chicera, etc) din sistemul pânzelor de Codru (pânza de Vetre, de Următ, de Arieşeni şi de Gârda).  Fragmentarea verticală este însemnată şi în cazul ferestrelor tectonice din cadrul pânzelor de şariaj (ex. Valea Sighiştelului, cea a Muncelului = Chişcăului, Crişul Băiţei). În cadrul autohtonului de Bihor, fragmentarea verticală (şi implicit eroziunea liniară) are valori mari pe marginea platourilor carstice: Padiş, Ocoale-Scărişoara, Sohodol, ş.a.m.d.

În ansamblu, harta fragmentării verticale oferă o idee asupra stabilirii gradului de evoluţie a reliefului, şi în continuare, de prognoză a evoluţiei viitoare (de ex. dezvoltarea în viitor a fenomenului torenţial Ruginoasa care va detaşa vârfurile Ţapu şi La Morminţi, sau adâncirea văilor în cadrul maselor calcaroase, eroziunea solurilor, etc.).

Fragmentarea reliefului rezultă prin retragerea versanţilor datorită eroziunii regresive (ex. Groapa Ruginoasa). Fragmentarea verticală influenţează, aşadar, eroziunea dată de apele permanente şi temporare, fapt evident la contactul pânzelor de şariaj cu autohtonul de Bihor. Aceste ape constituie baze locale de denudare pentru versanţii învecinaţi. În multe cazuri apar rupturi de pantă datorită unor falii puternice (ex. abrupturile Bogăi, Galbenei, Someşului Cald, etc.) fapt ce determină ca văile să aibă cascade, repezişuri, praguri (ex. Galbena, Oşelul, Boga, Bulbuci). În unele cazuri se remarcă un oarecare paralelism între valorile fragmentării orizontale şi cea verticale: ex. Hoanca Moţului, zona Ţapu, zona Văii Galbena, etc.

Am efectuat şi calcule privind fragmentarea verticală privind diferenţa dintre altitudinea maximă şi cea minimă de pe teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara, altitudini situate în Vf. Măgura Vânătă (1 641 m) şi respectiv la confluenţa Crişului Pietros cu afluentul Lazu, deci la capătul de sus al localităţii Pietroasa (350 m), rezultând o valoare de 1 291 m. De asemenea, am efectuat calcule privind diferenţa dintre altitudinea maximă, situată pe culme şi minimă în cazul văilor principale: astfel, fragmentarea verticală în cazul Someşului Cald este de 616 m, al Platoului Padiş de 691 m, al Galbenei de 1 025 m, al Chişcăului de 851 m, al Sighiştelului de 915 m, al Bulzului de 1 038 m, al Crişului Băiţa de 1 076 m, Cobleş-606 m, Gârda Seacă-706 m, Ordâncuşa-752 m, Albac-759 m, Bătrâna-616 m, etc. Toate calculele s-au referit strict la teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara.

3.1.3.EXPOZIŢIA VERSANŢILOR

Se constată că la nord de cumpăna principală de apă ce desparte afluenţii Someşului Cald de cei ai Arieşului Mare, este în general o expoziţie spre nord, cu excepţia zonei Padişului-Măgura Vânătă care înclină de la nord la sud; la sud de această cumpănă, expoziţia generală este spre sud. În partea de vest, pe pantele bazinului Crişului Negru expoziţia este vestică iar în partea de est, parţial expoziţie estică.

În amănunt, însă, se disting expuneri ale versanţilor spre toate punctele cardinale şi intercardinale posibile, în funcţie de situaţiile locale: prezenţa văilor cu scurgere divergentă, a dealurilor de tip mamelonar din regiunile carstice, etc. În general, se observă două regiuni importante privind orientarea (expoziţia) versanţilor, şi anume spre nord şi respectiv spre sud faţă de cumpăna de apă ce desparte bazinele hidrografice ale Someşului Cald şi Arieşului Mare, cumpănă ce urmăreşte o linie sinuoasă începând de la Vf. Vârtop (1 295 m)-Glăvoiu (1 426 m)-Chicera (1 386 m)-Faţa Muntelui (1 407 m)-Bătrâna (1 576 m)-Capul Şanţului (1 396 m)-Dl. Căţânilor (1 479 m)-Vf. Clujului (1 399 m)-Vf. După Case (1 380 m). În partea de sud expoziţia versanţilor este spre vest şi spre est, datorită direcţiei de curgere a afluenţilor Arieşului Mare dinspre nord spre sud dar interfluviile au înclinarea generală de la nord la sud. Situaţa este valabilă în cazul văilor Cobleşului, Gârdei, Ordâncuşei, Popasului, Albacului, etc. Versanţii văilor cu scurgere spre nord, spre Someşul Cald, au aceeaşi situaţie: Izbucul, Călineasa, respectiv Bătrâna ce rezultă prin unirea lor.

În partea de vest a Munţilor Padiş-Scărişoara, atât în cazul văilor Crişului Pietros, Muncelului, Sighiştelului, Crişului Băiţei, toate afluente ale Crişului Negru, distingem orientarea versanţilor spre nord şi, respectiv, spre sud. Doar interfluviile au “căderea” generală spre vest. O situaţie asemănătoare întâlnim în partea de est a acestei unităţi montane, unde râurile au o direcţie de curgere spre est, nord-est sau sud-est: Valea Belişului cu afluenţii săi, Valea Albacului cu afluenţii, etc. Deci, în aceste ultime regiuni, interfluviile au cădere spre est iar versanţii văilor spre nord şi, respectiv, spre sud.

O situaţie aparte se înregistrează în cazul dealurilor mamelonare din zonele carstice care au o expunere spre toate punctele cardinale şi intercardinale: ex. dealurile Răchita şi Tomaşca din Padiş, Dl. Iapa din Platoul Ocoale-Scărişoara, Dl. Vârtop (1 295 m), etc. Interesant este şi cazul versanţilor cu orientarea sudică, situaţi în partea de sud  a acestor munţi (văile Crişului Băiţei, Arieşului Mare, Sighiştel, afluenţii Cobleşului şi Gârdei, etc.) care sunt în “umbră montană” faţă de masivele mai înalte din sudul lor (Munţii Bihariei, Munţii Arieşului) sau faţă de culmile proprii mai înalte, astfel încât au o situaţie (umezeală, vegetaţie, temperatură, etc.) asemănătoare cu a unui versant cu expoziţie nordică.

Fig. 5. Expoziţia versanţilor

3.1.4.ÎNCLINAREA VERSANŢILOR

Valorile înclinării versanţilor sunt diferite în cadrul Munţilor Padiş-Scărişoara dar, ca o regulă generală, se constată valori mai reduse în părţile superioare şi mijlocii ale munţilor şi valori mari de-a lungul văilor, mai ales a celor sculptate în calcar. De asemenea, valorile sunt mai reduse în cadrul platourilor carstice, dar nu şi pe marginile lor, ca şi pe formaţiunile cristalofiliene din nord-est şi sud-est. În partea de vest pantele sunt mai abrupte, ele “căzând” repede spre Depresiunea Beiuşului. Pantele sunt la fel de abrupte şi în regiunile sudice, acolo unde apar calcarele ca şi în cazul frunţii pânzelor de şariaj, unde eroziunea atacă mai uşor.

Pantele cele mai mari, de peste 20°, uneori ajungând la 40-70°, iar în cadrul calcarelor chiar până la verticală absolută, sau excepţional surplombată, cazuri în care pe hartă ele sunt semnalate prin semne convenţionale abrupturilor, apar în cazul văilor sculptate în calcare sau în alte roci dure: Valea Sighiştelului, Valea Căuşii (parţial în calcare şi parţial în gresii cuarţitice şi conglomerate), Crişului Pietros (în sectorul superior în calcare iar în cel inferior în magmatite), Valea Galbenei, Gârdişoara-Gârda Seacă, Ordâncuşa, Arieşul Mare, Someşul Cald în sectorul cheilor, abrupturile Bogăi, Valea Popasului (Scărişoara), Valea Vălcea, Valea Starpă, Groapa Ruginoasa-Valea Seacă, etc.

Valori între 15-20° sunt repartizate în vest, sud, sud-est şi mai ales de-a lungul văilor carstice dar şi în jurul Văii Belişului axată pe formaţiuni cristalofiliene. Valori între 10-15° sunt întâlnite mai ales în jumătatea nordică şi estică datorită formaţiunilor precambriene şi paleozoice (cambrian) cristalofiliene, rezistente la eroziune. Asemenea valori se găsesc şi pe interfluviile dintre Galbena şi văile cu scurgere spre vest, interfluvii situate pe roci permiene destul de rezistente şi ele la acţiune erozivă. Pante cu valori cuprinse între 5-10° sunt răspândite în partea centrală şi în nord, între perechile de văi opuse Galbena-Cobleş şi respectiv, Călineasa-Gârda Seacă. De asemenea, în nord-vest, în nord-est şi în est sunt asemenea pante. Aceeaşi situaţie se găseşte în partea de vest, între văile principale: Crişul Băiţei-Valea Sighiştelului, Sighiştel-Muncel. Valori identice se regăsesc şi pe platouri carstice.

Fig. 6. Harta pantelor

Valori reduse (între 1-3° şi 3-5°) se întâlnesc pe podurile platourilor carstice (Padiş, Lumea Pierdută, Iapa, Poiana Ursoii, Mărşoaia, Ocoale-Scărişoara, etc.), apoi în nord, de-a lungul Someşului Cald datorită depozitelor de terasă menţionate mai înainte. Valori de 0° se găsesc în foarte puţine locuri, ca de pildă în Şesul Padişului (zona cantonului silvic Padiş) şi pe unele interfluvii.

Din  harta generalizată a pantelor (fig. 12), rezultă că pante de 0-5 grade se întâlnesc mai ales pe suprafaţa platourilor carstice (Padiş, Lumea Pierdută, Ocoale-Scărişoara, Sohodol, etc.); pante de 5-10 grade sunt situate pe interfluviile vestice, în zona Platoului carstic Padiş, în regiunea dealurilor Costeşti şi Fericet, etc.; valori de 10-20 grade ale înclinării pantelor sunt situate de-a lungul Văii Albacului, apoi între văile Sighiştel şi Crişul Băiţei, etc.; Valorile de 20-30 grade repartizate de-a lungul Văii Albacului, apoi în regiunea Pietrelor Boghii, a Galbenei, a Gârdei ş.a. iar valori de 30-40  grade de-o parte şi de alta a Văii Galbena, pe pantele vestice, etc.

Pante de peste 40 grade se găsesc de-o parte şi de alta a Ordâncuşei (în sectorul cheilor), în regiunea de izvoare a Văii Rele, etc., iar pante foarte abrupte, sunt semnalate în regiunea Piatra Boghii, Piatra Galbenii, Cheilor Galbenii, Ordâncuşei, Cheilor Albacului, Someşului Cald, etc.

Am efectuat şi calcule asupra pantelor interfluviale rezultând câteva concluzii: astfel, culmile interfluviale din partea de vest au pante destul de mari ce ajung la valori de cca 15% (Giunaşu-Dosurile = 14,01%, Tătăroaia-Căuşa = 16,36%, Ţapu-Prislop-Dl. Mariori = 15,10%, etc.) pe când în celelalte regiuni pantele sunt mult mai reduse ca de pildă culmea Măgura Vânătă = 1,38%, Ţapu-Tătăroaia = 3,7%, Cristeasa-Chicera = 1,6%, Bătrâna-Sohodol =  4,89%, Vf. Clujului-Dl. lui Ionele = 3,04%, Chicera-Borţigu = 2,1%, Cornul Poniţa-Grueţ = 6,88%, etc.). Pentru o imagine reală asupra înclinărilor generale ale acestor munţi am efectuat calcule ale înclinărilor de la Măgura Vânătă (1 641 m) înspre vest, sud şi sud-est; astfel, pe direcţia nord-sud, Măgura Vânătă-Arieşeni, a rezultat o pantă generală de 5,40%; pe direcţia vest-est Mg. Vânătă-Sighiştel a reieşit o înclinare de 5,20% iar pe direcţia Mg. Vânătă-Sohodol tot 5,20%. Deci, Munţii Padiş-Scărişoara înclină atât spre sud cât şi spre vest.

Geodeclivitatea influenţează celelalte elemente ale peisajului geografic. Astfel, pe pantele mari precipitaţiile, prin producerea fenomenelor de şiroire, vor avea o acţiune erozivă mai puternică (Groapa Ruginoasa) fapt ce este favorizat şi de acţiunea antropică (pe drumuri de care, de tractoare pentru exploatarea pădurilor, de explorări geologice, etc.). Fenomene descrise mai sus se pot vedea în zona Padişului (în Poiana Ponor, Poiana Vărăşoaia, Lumea Pierdută) dar şi în alte regiuni: Ocoale-Scărişoara, pe pantele Mununei, pe versanţii Gârdei Seci, şi în alte locuri. Pantele reduse sau suprafaţele orizontale din zonele calcaroase permit infiltrarea apelor în subteran, facilitată şi de prezenţa numeroaselor fisuri, producându-se forme de relief carstic. Pantele, în funcţie şi de expoziţia lor, primesc un flux caloric diferit (a se vedea mai departe).

Şi vânturile sunt influenţate de mărimea înclinării pantelor, ele suflând nestingherit în cazul suprafeţelor plane sau puţin înclinate (Şesul Padişului, de pildă) pe când cele puternic înclinate şi dispuse în calea maselor de aer împiedică deplasarea lor (ex. abrupturile Bogăi, culmea Tătăroaia-Ţapu, care stau stavilă în calea maselor de aer vestice), etc. În schimb, vînturile pătrund cu uşurinţă pe văile orientate pe direcţia de deplasare ca în cazul văilor Crişului Pietros, Crişului Băiţei, Muncelului (= Chişcăului), Someşului Cald, Arieşului Mare, etc., dispuse pe direcţia vest-est.

Pantele influenţează şi scurgerea apelor curgătoare. Pantele mari determină scurgerea rapidă a apelor curgătoare permanente şi intermitente, cu efecte catastrofale în caz de precipitaţii abundente (ca în decembrie 1995). În unele cazuri apele repezi sunt utilizate în obţinerea de energie electrică (Crişul Pietros). Pantele line determină o scurgere mai lentă sau chiar o stagnare (cazul Gârdei Seci şi mai ales a Bătrânei) rezultând fenomene de înmlăştiniri. Pe suprafeţele plane se pot forma lacuri (ex. cele din  Şesul Padişului, din Vărăşoaia, etc.) şi turbării (Şesul Padişului, pe Valea Izbucului, Şaua Valea Rea, etc.). Evident că, odată cu creşterea pantelor, crescând viteza de curgere a apelor permanente şi a celor temporare, creşte şi puterea erozională (ex. Valea Seacă din Groapa Ruginoasa, Valea Cetăţilor la intrarea în complexul Cetăţile Ponorului, Crişul Pietros spre ieşirea din munte, producând distrugerea parţială a drumului şi ruperea podului de beton din Pietroasa în mai 1996, Arieşul Mare în decembrie 1995 provocând distrugerea drumului şi a unor case din mai multe localităţi, etc.).

Abrupturile sunt, de regulă, dezgolite de vegetaţie sau cu exemplare rare de conifere mai ales dispuse pe brâne sau pe poliţe înguste (abrupturile Bogăi, Piatra Galbenii, Valea Galbenei, Cheile Albacului, Cheile Ordâncuşii, etc.). Pantele mai dulci sunt acoperite de păduri, de foioase mai ales, iar suprafeţele cu înclinare foarte redusă sau suprafeţele orizontale sunt acoperite de vegetaţie ierboasă utilizată la păşunat sau ca fâneaţă.

Suprafeţele orizontale şi suborizontale sunt utilizate pentru vegetaţie herbacee, ca regiuni silvice, aşezări umane (mai ales jumătatea sudică, mai însorită) şi chiar pentru o agricultură de subzistenţă. Pantele mari sunt utilizate pentru păduri care menţin stabilitatea versanţilor, ferindu-i de eroziune, iar în unele locuri se fac exploatări de roci de construcţii: granodioritul la Pietroasa, marmura la Băiţa, calcarul la Albac, etc.

Înclinarea versanţilor şi expoziţia lor au reflex asupra radiaţiei solare totale. Din  expoziţia versanţilor se disting versanţi însoriţi (S, SV, cu excepţia celor situaţi în “umbră montană”), semiînsoriţi (SE, V), semiumbriţi (E, NV), şi umbriţi (N, NE) (P. Tudoran, 1983).

Versanţii însoriţi au diferenţe termice apreciabile faţă de cei umbriţi, cu cca 10° C (pe timp senin şi călduros) şi sunt eliberaţi mai rapid de zăpadă (acest lucru este favorizat şi de înclinarea generală a munţilor spre sud). În schimb, pe versanţii umbriţi (N, NE) zăpada şi îngheţul se menţin mai mult, cu efecte asupra subtratului. În general, pe versanţii nordici, umbriţi, domină coniferele iar pe cei însoriţi şi semiînsoriţi foioasele şi cele de amestec, foioase-conifere. Tot pe versanţii însoriţi sunt situate aşezările moţilor, unde se practică şi o mică agricultură.

Dacă valoarea radiaţiei solare totale este de 110 kcal/cmp.an (inclusiv pe Arieşul Mare şi pe Someşul Cald) iar în partea de vest 115 kcal/cmp.an pe suprafaţa orizontală, există o sumedenie de situaţii ce rezultă din  valori diferite ale pantelor şi ale expoziţiei versanţilor. Utilizând diagrama W. Kaempfert-A. Morgan (1952), empiric se pot obţine valori ale radiaţiei solare totale în funcţie de înclinarea pantelor şi de expoziţia lor.

Pantele de 1-3° cu expunere nord şi nord-est (versanţi umbriţi) primesc cam 120 kcal/cmp.an. În această categorie intră versanţii cu expunere nordică şi nord-estică situaţi de-a lungul Someşului Cald, pe dreapta sa, regiune în care pantele sunt line datorită aportului de pietrişuri de terasă care au orizontalizat relieful. Pantele de 1-3° cu expunere spre sud şi sud-vest (versanţi însoriţi) primesc cam 125 kcal/cmp.an; aici se încadrează Platoul Padiş în parte, versanţii Văii Ursului cu expunere sudică, etc. Pantele de 1-3° dar cu expunere spre E şi NV (adică versanţi semiumbriţi) au cca 124-123 kcal/cmp.an, categorie în care intră versanţii culmilor Pârâul Roşu, Poienile (Valea Belişului), Pârâul Barnii, etc. Versanţii semiînsoriţi (cu expunere SE şi V) cu aceeasi înclinare, primesc cca 125 kcal/cmp.an. În această categorie se încadrează poalele Măgurii Vânete din cadrul Platoului Padiş.

Versanţii care au înclinare mai mare, de 3-5°, dar cu expuneri diferite primesc următoarele valori:

Versanţii cu expunere S şi SV (versanţi însoriţi) primesc 132-130 kcal/cmp.an, ca de ex. Platoul Lumea Pierdută, zona localităţii Iapa, Platoul Mărşoaia, etc. Cu aceleaşi valori ale pantelor dar cu expunere N şi NE (versanţi umbriţi) se primesc cca 115 kcal şi respectiv 120 kcal/cmp.an, ca de pildă versantul Someşului Cald, Pârâul Tomnatecului. Versanţii semiînsoriţi (SE şi V) primesc 128-124 kcal/cmp.an, ca de pildă Vârtopul (Gârdişoara) şi Vârtopaşul pe când versanţii semiumbriţi (E şi NV) cu aceeaşi înclinare de 3-5°, primesc valori de 124-122 kcal, ca de pildă Platoul Ursoii, dealurile de lângă localitatea Poiana Horea, etc.

Versanţii cu valori de 5-10° înclinare dar cu expuneri diferite primesc următoarele valori ale radiaţiei solare globală:

Cei cu expunere S şi SV (versanţi însoriţi) primesc cca 138-140 kcal/cmp.an, ca de ex. Dealul Mielului, Dl. Cerbului, Poiana Paltinului, Dl. Cornetul, Glăvoiul (versantul sudic), Dl. Borţigului, Poiana Călineasa, etc. În schimb, versanţii umbriţi (N şi NE) primesc cam 106-115 kcal ca la nord de Dl. Strungi, Colnicul Turcului, Dl. Vili (versantul său nord-estic), Vf. cu Toiag (de asemenea versantul nord-estic), etc. Versanţii semiînsoriţi (SE, V) cu pante de 5-10° primesc 138-125 kcal/cmp.an ca Dl. Cocoş, Dl. Calciş (versantul vestic), zona Culdeşti, Dosurile, Gardul, vest de Vf. Ţârău, vest de Măguruţa, etc. Versanţii semiumbriţi (E şi NV) primesc 125-115 kcal: versantul drept al Văii Izbucului, nord-estul Ţârăului, est de Drăgoiasa, etc.

Pantele cu înclinare de 10-15° au valori diferite ale bilanţului radiativ, după cum urmează:

Cei cu expunere S şi SV (versanţi însoriţi) primesc cca 149-143 kcal/cmp.an: Mununa, Cobleş, sud-vest de Ţârău, SV Prislop, SV Dealul Costeşti, versantul stâng al Văii Ordâncuşei, etc. Versanţii semiînsoriţi (SE şi V) cu aceleaşi valori ale înclinării (10-15°) primesc 142-124 kcal, ca de ex. SE de localitatea Roşeşti, SE Dealul Piatra Bobului, vest de Dealul Muncelul, etc. Versanţii semiumbriţi (E, NV) primesc 124-105 kcal/cmp.an ca Vf. Bălilesei, NV de Ţapul, Dl. Poiana, ş.a., pe când versanţii umbriţi (N, NE) primesc 95-105 kcal/cmp.an ca: NE Măgura Vânătă, NE Dealul Ordâncuşa, versantul stâng al Văii Sibişoara, Dl. Vârsecilor, versantul nordic al Măgurii Vânete, versantul nordic al Dealului Faţa Muntelui, etc.

Versanţii cu înclinarea de 15-20° primesc următoarele cantităţi de energie: cei însoriţi (S, SV) primesc 155-145 kcal: Dl. Grueţ, sud de zona Ocoale (Comărnicel), zona văilor Crişului Băiţei, Sibişoarei, Faţa Albacului. Versanţii semiînsoriţi (SE, V) acceptă anual 145-125 kcal/cmp ca Dl. Cocuţii, vest de Dl. Custurile, versanţii Gârdişoarei, versantul drept al Văii Seci (Galbena). Versanţii umbriţi (N şi NE) iau 82-95 kcal/cmp.an: Vf. Plopilor, versantul drept al Cobleşului, Dl. Hireşului, versantul drept al Văii Albacului, etc, pe când versanţii semiumbriţi (E şi NV) au valori de 124-95 kcal: versantul drept al Gârdişoarei, Piciorul Bătrânei, versantul drept al Văii Păuleasa, ş.a.

Versanţii cu pante foarte înclinate (peste 20°) cu expunere sudică şi sud-vestică (versanţi însoriţi) au un bilanţ radiativ de cca 165-150 kcal/cmp.an: Valea Ordâncuşa, Dl. Pleşu, Valea Vălcea, Valea Starpă, Pietrele Negre, Piatra Galbenii, etc. Radiaţia este intensificată şi de stâncile calcaroase, albe şi lipsite de vegetaţie. Versanţii semiînsoriţi (SE şi V) iau 150-120 kcal: versantul drept al Văii Galbena, abrupturile Bogăi, pe când versanţii semiumbriţi (E, NV) primesc 118-120 kcal/cmp.an, cei estici, şi respectiv 95-70 kcal cei nord-vestici: Valea Fericetului, zona Gârdişoarei, vest de Dl. Ocoale, ş.a. Versanţii umbriţi (N şi NE) primesc 80-50 kcal (cei nordici) şi cca 70 kcal, cei cu expoziţie nord-estică: Valea Lazului, Mg. Vânătă, Dl. Fericetului, Valea Sighiştelului, Valea Căuşii, etc.  Interesant este cazul versanţilor cu expunere sudică dar aflaţi în umbră de versant cu pante înclinate uneori de 50-70° care ar trebui, conform diagramei amintite, să primească cam 150 kcal/cmp.an dar, în realitate, au o situaţie de versant umbrit, primind doar cca 40-50 kcal/cmp., ca de ex. versantul stâng al Arieşului Mare, versantul drept al Crişului Băiţei, etc.

Din  harta generalizată a radiaţiei solare globale (fig. 13), reiese că: valori de 51-60 kcal/cmp.an sunt întâlnite la sud de Valea Albacului şi la sud-est de Valea Galbenei ca şi la sud de Valea Chişcăului (Valea Muncelului), pante orientate în general spre nord; valori de 61-70 kcal/cmp.an se găsesc pe versantul nordic al Măgurii Vânete; valori de 71-80 kcal sunt la sudul Crişului Pietros, la est de văile Cobleş, Gârda şi Albacului;

Valori cuprinse între 81-90 kcal/cmp.an se găsesc la vest de Valea Călineasa, în regiunea Pietrei Arse, la nord de culmea Chicera-Glăvoiu, etc.; valori de 91-100 sunt de găsit parţial pe dreapta Galbenei, stânga Călinesei şi pe stânga Văii Izbucului. Valori cuprinse între 101-110 kcal/cmp.an se înregistrează la sud de Someşul Cald, pe dreapta Izbucului, ş.a.; cantităţi de 111-120 kcal se găsesc pe dreapta Gârdei Seci, la izvoarele Cobleşului, pe dreapta Galbenei,etc; regiuni care primesc energie între 121-130 kcal/cmp.an sunt în general pantele vestice ale Munţilor Padiş-Scărişoara, pe stânga Ordâncuşei, cea mai mare parte a regiunii Padişului, etc.; cu valori de 131-140 kcal se enumeră regiuni de pe stânga Cobleşului, zona Şeii Vârtop, dreapta Crişului Băiţei, etc.; valorile de 141-150 kcal se găsesc la nordul Crişului Băiţei, la nord de valea Arieşului Mare (zona de izvoare), zona dealurilor Costeşti şi Fericet, stânga Ordâncuşei, ş.a.; valorile de 151-160 kcal se observă de pe hartă că sunt repartizate la vest de Pietrele Boghii, între văile Ordâncuşii şi Gârdei, pe versantul sudic al Măgurii Vânete, etc. În sfârşit, valorile de peste 160 kcal se găsesc, conform diagramei menţionate, la nord de Arieşul Mare, la est de Valea Gârdei, pe versantul vestic al Ordâncuşei, etc. După cum s-a mai precizat, aceşti versanţi sudici au totuşi o cantitate mai redusă de energie calorică datorită situaţiei lor de versanţi “umbriţi montan”.

BIBLIOGRAFIE

Indrieş A., (1997), Munţii Padiş-Scărişoara, studiu de geografie regională, teza de doctorat, în manuscris, Univ. din Cluj-Napoca, Fac. de Geografie

Indrieş A., (1999), Munţii Padiş-Scărişoara, Edit. Buna Vestire, Beiuş

Indrieş A, (2010), Munţii Padiş-Scărişoara, studiu de geografie regională, Edit. Univ. din  Oradea.