Beius Bihor

RÂPELE DE LA MIERAG

Sub denumirea de Râpele de la Mierag locuitorii satului cu acelaşi nume, Mierag, înţeleg valea din amonte de sat împreună cu afluentul său, care au pereţii abrupţi, râpoşi, iar la capetele celor două văi de asemenea se găsesc fenomene de ravinaţie şi de alunecări de teren.

Râpele de la Mierag se găsesc pe teritoriul comunei Tărcaia (jud. Bihor), la circa 15 km depărtare de oraşul Beiuş, la baza Munţilor Codru-Moma, în continuarea dealului Cornet (Gorniţei cum îi spun localnicii) care constituie o “insulă” permiană. Râpele sunt sculptate în aşa-numitele Dealuri ale Tărcăiţei, cum sunt cunoscute dealurile piemontane ale Munţilor Codru, înspre Depresiunea Beiuş. Râpele sunt situate altitudinal între 275 m (la capătul din amonte al localităţii, deci marginea din aval a văii) şi 400 m (capătul din amonte al râpelor).

Râpele sunt situate amonte de localitatea menţionată, Mierag, pe valea intermitentă, torenţială, a văii cu acelaşi nume, vale care este afluentă de stânga a Crişului Negru.

Ansamblul descris este constituit din două văi, unul principal (Valea Râpa Rea) ce se extinde pe 1,5 km lungime şi pe afluentul său (Valea Râpa Corzii) care se extinde pe 0,5 km lungime. Cele două văi se unesc exact amonte de sat cu circa 500 m, dând denumirea de Valea Mierag (denumirea vine de la culoarea “miereu” = albastru, albăstruie, deoarece la ape mari primeşte pârâul umplut cu sedimentele erodate din cadrul torenţilor, primeşte această culoare generală). Văile sunt adâncite cu circa 50 m faţă de culmile laterale şi acum au versanţii împăduriţi fie natural (păduri de fagi), fie mai ales de către om, prin plantări de salcâmi, plantări efectuate în urmă cu circa 70-80 de ani (deşi în ultimul timp omul exploatează intens pădurea de pe cele două văi, cu consecinţe grave asupra stabilităţii mediului).

Fiecare vale este seacă, având în unele locuri pereţi verticali, râpoşi, dezgoliţi de vegetaţie, şi fiecare vale, atât cea principală, cât şi cea secundară, se termină cu câte un martor de eroziune (turn), inaccesibili, care sunt piramide de pământ în care se poate observa structura litologică (alternanţe de nisip, pietriş şi siltit). In unele locuri se pot observa prăbuşiri de versanţi şi alunecări de teren. Pe valea principală, în continuarea spre aval a martorului principal se găsesc alţi mici martori de eroziune, fără vegetaţie protectoare, denumite local “cucă”. Ei prezintă o importanţă deosebită după părerea noastră, din punctul de vedere al originii. Astfel, dacă ne uităm la culoarea lor generală, au culoare gri, fiind alcătuiţi din argilă. Considerăm că aceşti mici martori de eroziue s-au întărit în urma erupţiilor de ape termale (care au avut temperatura de cel puţin 70^oC), ape rezultate în urma activităţilor vulcanice mezozoice (se ştie că atunci au avut loc manifestări magmato-vulcanice în Munţii Vlădeasa ca şi în Munţii Codru-Moma). De altfel, în cadrul Depresiunii Beiuşului în urma forajelor de adâncime au fost descoperite ape termale cu temperaturi de circa 80^oC, atât la Beiuş cât şi la Ştei (fost oraş Dr. Petru Groza). Aceste ape termale ţâşnite la suprafaţă în cadrul Râpelor de la Mierag, au determinat întărirea acestor mici martori de eroziune (astfel se explică rezistenţa lor la acţiunea de eroziune actuală, deşi ei sunt lipsiţi de vegetaţia protectoare) şi le-au dat şi culoarea gri, spre deosebire de alte locuri unde argilele au culoarea roşcată. Aceşti mici martori de eroziune nu au rezultat prin tasare cum am crede, deoarece ei se găsesc la altitudinea maximă, aproape 400 m, a dealurilor, deci nu au fost alte depozite care să le fi tasat, aici înregistrându-se permanent fenomene de eroziune, deci eventualele depozite existente au fost îndepărtate de către eroziune. Menţionăm că la baza Dealului Cornet, înspre Depresiunea Beiuşului, se găseşte o linie de falie, aşadar pe aici au ţâşnit apele termale la suprafaţă (considerăm că dacă în această regiune s-ar efectua un foraj de adâncime s-ar obţine apă termală). Se pune întrebarea de ce aceste ape termale nu mai sunt la suprafaţă. Răspunsul este că regiunea s-a rdicat treptat, epirogenetic, regiunea devenind uscat iar apele au rămas la adâncime, astfel că numai prin foraj le putem atinge, cum a fost cazul la Beiuş şi Ştei.

La baza versanţilor, în aflorimente, apar nisipuri grosiere roşcate cimentate datorită limonitului. Limonitul se formează în zone de ţărm prin coagularea soluţiilor coloidale. Limonitul este o formaţiune supergenă (s-a format după formarea rocii în care se găseşte, deci este un mineral secundar). Formarea limonitului este legat de magmatismul mezozoic sau neozoic, care s-a desfăşurat, după cum s-a precizat şi mai înainte, în Munţii Vlădeasa şi Munţii Codru-Moma, înainte de formarea Depresiunii Beiuşului.

Turnurile sunt martori de eroziune, fiind piramide de pământ, cu structura vizibilă: turnul principal, de pe valea principală, cuprinde, de jos în sus, următoarea structură litologică pe cei circa 30 m înălţime (40 m lăţime): 20 m argilă roşie cu rari pietrişuri mari, rotunjite; urmează în sus argilă cu pietrişuri mărunte (pietrişurile constituind un strat de circa 0,5 m grosime); urmează argilă roşie de 3 m grosime; urmează un strat de pietrişuri de 1 m grosime; urmează un alt strat de 3 m argilă roşie; urmează în sus un strat de argilă albă (gri) de 1 m grosime; toată coloana se termină cu un strat de sol înierbat (cu ierburi şi arbuşti) de circa 0,5 m grosime, în care se observă rădăcinile plantelor ierboase şi arborescente. Se găseşte la altitudinea absolută de 380 m.

Al doilea turn, situat la 365 m altitudine absolută, de pe afluent, este mai mic, are 15 m înălţime şi cam tot atâta lăţime şi cuprinde: 3 m argilă roşie la bază cu rari pietrişuri; 1 m pietrişuri mărunte iar apoi, deasupra, bolovăniş de 1 m grosime; 3 m argilă roşie deasupra; urmează pietriş mărunt de 0,5 m grosime iar apoi deasupra un strat de pietriş mărunt, bolovăniş şi argilă roşie de 4 m grosime; urmează argilă gri în grosime de 1 m şi deasupra strat gros de 0,5 m de sol cu iarbă şi arbuşti şi chiar mici arbori.

Această alternanţă pe verticală a argilelor şi a pietrişurilor şi bolovănişurilor, ne arată structura încrucişată, torenţială, şi deci modul de formare a zonei. Materialul fin s-a depus în timpul când zona era acoperită de apă marină, pietrişul mărunt ne arată o alternanţă de apă-uscat iar bolovănişul arată regiune de uscat cu activitate intensă torenţială (conglomerat de regresiune sau de coronament). De altfel, prezenţa sedimentelor foarte fine la baza turnurilor constituie o dovadă a regresiunii permanente a apelor marine.

În sprijinul ideii de mai sus, foarte importantă pentru evoluţia paleogeografică a Depresiunii Beiuş, vin depozite interesante situate pe valea afluentă mai ales. Astfel, se observă o alternanţă de nisip roşu grosier (cimentat cu limonit) dispus în alternanţă cu nisip foarte fin (siltit). Cele două formaţiuni sunt dispuse în “ruladă”, în mai multe locuri siltitul fiind erodat, îndepărtat, rămânând numai nisipul grosier, totul având aspect de “faguri”. Dispoziţia acestor nisipuri grosiere şi fine în structura geologică a regiunii este ondulatorie, ele fiind urme de valuri (“ripple-marks”), în timpul alternării uscat-mare a zonei (ripple marks-urile se mai numesc riduri de plaje sau riduri romboidale). După cum bine se cunoaşte, în timpul ponţianului depresiunea a fost acoperită de apă marină iar în timpul dacianului regiunea s-a ridicat tectonic, apele marine retrăgându-se din depresiune. In timpul când regiunea era acoperită de apă marină se depunea materialul fin (marne) iar în timpul când era eliberat de apă marină, se depunea nisipul dacian. Deci, această regiune constituia o regiune de ţărm a mării pontice, unde aveau loc transgresiuni şi regresiuni marine, dovadă fiind ripple-marks-urile menţionate şi care se pot observa în aflorimentele văii secundare. Vârstele au fost determinate pe baza fosilelor descoperite de către paleontologi: Paradacna (lamelibrahiat), Limnocardium (fosilă adaptată la salinitate mică), Radix, Planorbis (fosilă de apă dulce), Valvata, Valenciennius (gasteropod de apă dulce), Prosostenia, Gryculus etc., care au trăit în ponţian, în zone de ţărm; se observă alternanţa de fosile de apă dulce cu fosile de apă salină, fapt ce dovedeşte încă odată lupta în aceste regiuni dintre mare şi uscat.

Argila gri are culoarea datorită atât apelor termale care au “decolorat” argila roşie dar şi datorită faptului că s-a depus într-un climat rece, adică în timpul pleistocenului (cuaternar inferior), climatul determinând şi lipsa fosilelor.

Considerăm că pe actuala vale a Mieragului s-a scurs anterior Valea Tărcăiţei, peste şaua situată la est de Dealul Cornet, care apoi s-a axat pe actuala vale a sa, creând Cheile Tărcăiţei, de circa 3 km lungime (A. Indrieş, 1989). Considerăm că această vale a Mieragului a fost creată de o paleo-Tărcăiţa care curgea pe aici în Preriss (interglaciarul Mindel-Riss). Abaterea de la acest curs a avut loc în Riss când s-au format terasele datorită fazei a doua a paroxismului valahic din Preriss (I.O. Berindei, 1977). Valea de astăzi a Tărcăiţei s-a adâncit pe actuala vale, vechiul traseu a rămas suspendat şi pe aici se scurge Valea Mieragului dar numai în perioadele ploioase.

Pentru oprirea eroziunii s-au construit 7 (şapte) baraje de beton transversale pe firul principal şi alte trei secundare (două pe dreapta şi una pe stânga), deoarece anterior satul era deseori inundat cu apă şi cu material argilos. Barajele au fost construite prin anii 1970-1980.

Pe firul principal, dinspre micile văi torenţiale afluente se transportă material aluvionar dinspre versanţi, rezultând mici conuri de dejecţie (agestre) la intrarea în valea principală.

Considerăm că de-a lungul timpului, din această regiune a fost îndepărtat un volum total de circa 3 200 000 m³ iar pe fundul văilor s-a depus un strat gros de circa 2 m pe toată lăţimea şi pe ambele văi, ce ocupă în total 160 000 m³ de sedimente.

Lect. Univ. Dr. Andrei INDRIEŞ