Beius Bihor

MEDIA MULTIANUALA PE 17 ANI (1995-2011)

După cum am mai precizat cu o anumită ocazie, noi efectuăm observaţii meteorologice la domiciliul nostru, începând din anul 1995. Avem date complete pe 17 ani, despre temperatura medie anuală (în grade Celsius), cantitatea medie de precipitaţii (în milimetri = litri pe metru pătrat), presiunea atmosferică (în milibari = hectopascali), umiditatea relativă (în procente %), nebulozitatea (în zecimi 0-10), direcţia şi viteza vântului (în metri pe secundă).

În anul 2011 valorile medii au fost următoarele:

În cei 17 ani, valorile medii au fost următoarele:

Graficele pentru temperatură, presiune atmosferică şi cantitatea de precipitaţii de-a lungul celor 17 ani arată astfel:

Valorile temperaturii între 1995-2011

Valorile presiunii atmosferice între 1995-2011

Valorile cantităţilor de precipitaţii între 1995-2011

Dr. Andrei C. INDRIEŞ

Mast. Andrei A. INDRIEŞ

Stud. Robert A. INDRIEŞ

Continuăm analiza reliefului platoului carstic Scărişoara.

Fragmentarea orizontală are valori ce oscilează de la 0-1 km/kmp până la peste 3 km/kmp.

Pe suprafaţa platoului valorile sunt în general scăzute dar pe versanţii platoului spre cele două văi valorile cresc.

În două locuri valorile ating sau depăşesc 3 km/kmp.

Fragmentarea verticală are oarecare similitudine cu cea orizontală, cu valori relativ reduse pe suprafaţa platoului şi valori mai mari pe marginile platoului, spre cele două văi limite, Gârda Seacă şi Ordâncuşii.

Fig. Fragmentarea orizontală

Fig. Fragmentarea verticală

Dr. Andrei C. INDRIEŞ

Mast. Andrei A. INDRIEŞ

Stud. Robert A. INDRIEŞ

Platoul carstic Scărişoara se află în Munţii Bihor (Colectiv, 1984) sau în Munţii Padiş-Scărişoara, cum i-a numit în teza sa de doctorat A. Indrieş în 1997.

Platoul, denumit uneori şi Platoul Ocoale-Scărişoara (A. Indrieş, 1997, 1999, 2010) este cuprins între văile Gârda Seacă (la V) şi afluentul Ordâncuşa (la E), râuri care apoi ajung în Arieşul Mare la localitatea Gârda de Sus.

Altitudinea medie a platoului carstic este de 1 200 m iar suprafaţa de cca 8 kmp (v. fig. 1). Spre cele două

Platoul se remarcă prin prezenţa renumitei peşteri-aven Scărişoara, cel mai mare gheţar subteran din ţară (75 000 mc de gheaţă), despre care a scris şi marele savant Emil Racoviţă, întemeietorul ştiinţei numită „biospeologie”.

Platoul, ca şi cel al Padişului, se remarcă prin prezenţa a numeroase fenomene endocarstice şi exocarstice. Astfel, pe lângă Gheţarul Scărişoara, mai aflăm Peştera Pojarul Poliţei, Gheţarul de la Vârtop şi alte obiective ştiinţifice şi turistice. Aceste fenomene au putut avea loc în cadrul rocilor calcaroase de vârstă mezozoică.

Aceste monumente ale naturii au şi determinat pe savantul E. Racoviţă să ceară declararea Parcului Naţional Apuseni în 1935 dar care s-a realizat doar după revoluţia din 1989, cu denumirea de PARCUL NATURAL APUSENI.

Având o expoziţie, în general sudică, aici s-au fixat localităţi: Gheţari, Munună, Dealu Frumos, Plişti, Ocoale.

În partea nordică a platoului se află un alt platou carstic, mai mic, Platoul (Poiana) Ursoii, delimitarea fiind dată de Valea Spurcatu.

Fig. 1. Platoul carstic Scărişoara (harta hipsografică)

Dr. Andrei C. INDRIEŞ

Mast. Andrei A. INDRIEŞ

Stud. Robert A. INDRIEŞ

Efectuând şi analizând hărţile sintetice (hipsografia, fragmentarea orizontală şi cea verticală) ale Platoului carstic Padiş, rezultă câteva concluzii, pe care le comunicăm prin intermediul acestui articol.

HIPSOGRAFIA

Hipsografic, platoul se extinde între 1 641 m (Vf. Măgura Vânătă) şi 950 m (în cadrul Cetăţilor Ponorului). Rezultă altitudinea medie a platoului de 1 295,5 m.

Altitudinea de peste 1 600 m se înregistrează în culmea Măgura Vânătă, în vârful cu acelaşi nume, de 1 641 m.

Altitudinile cuprinse între 1 600 şi 1 400 m se găsesc în aceeaşi culme Măgura Vânătă, în vf. Biserica Moţului (1 466 m), Vf. Glăvoiu (1 426 m), Vf. Piatra Galbenii (peste 1 400 m).

Treapta altitudinală de 1 400-1 200 m este predominantă pe teritoriul parcului. Astfel, se întâlneşte în Şesul Padişului, în Platoul Vărăşoaia, etc.

Treapta  următoare, între 1 200 şi 1 000 m, ocupă locurile cele mai joase ale platoului, inclusiv zona Cetăţilor Ponorului, cu excepţia porţii peşterii, unde se găseşte altitudinea cea mai scăzută a întregului platou (fig. 1).

FRAGMENTAREA ORIZONTALĂ

Fragmentarea orizontală este dată de râurile permanente sau intermitente.

Se observă pe harta fragmentării orizontale că valorile oscilează între 0-1 km/kmp şi 3-4 km/kmp (fig. 2).

Cele mai mici valori se regăsesc, în general, pe culmile ce delimitează teritoriul platoului Padiş. Dar ele se regăsesc, de regulă, şi pe suprafaţa mai joasă a subdiviziunilor platoului.

Cele mai mari valori se găsesc pe marginea de sud-est a platoului, unde apar râuri cu scurgere, în general, permanentă (ex. Valea Ursului).

FRAGMENTAREA VERTICALĂ

Valorile acestui tip de fragmentare variază între 0-100 m/kmp şi 400-500 m/kmp.

Cele mai mici valori se întâlnesc în Şesul Padişului, iar cele mai mari pe marginea de SV a platoului, spre Valea Galbena.

În celelalte zone valorile sunt intermediare (vezi fig. 3).

Fig. 1. Hipsografia

Fig. 2. Fragmentarea orizontală

Fig. 3. Fragmentarea verticală

DR. ANDREI C. INDRIEŞ

MAST. ANDREI A. INDRIEŞ

STUD. ROBERT A. INDRIEŞ

Efectuând şi analizând hărţile sintetice (hipsografia, fragmentarea orizontală şi cea verticală) ale Platoului carstic Padiş, rezultă câteva concluzii, pe care le comunicăm prin intermediul acestui articol.

HIPSOGRAFIA

Hipsografic, platoul se extinde între 1 641 m (Vf. Măgura Vânătă) şi 950 m (în cadrul Cetăţilor Ponorului). Rezultă altitudinea medie a platoului de 1 295,5 m.

Altitudinea de peste 1 600 m se înregistrează în culmea Măgura Vânătă, în vârful cu acelaşi nume, de 1 641 m.

Altitudinile cuprinse între 1 600 şi 1 400 m se găsesc în aceeaşi culme Măgura Vânătă, în vf. Biserica Moţului (1 466 m), Vf. Glăvoiu (1 426 m), Vf. Piatra Galbenii (peste 1 400 m).

Treapta altitudinală de 1 400-1 200 m este predominantă pe teritoriul parcului. Astfel, se întâlneşte în Şesul Padişului, în Platoul Vărăşoaia, etc.

Treapta  următoare, între 1 200 şi 1 000 m, ocupă locurile cele mai joase ale platoului, inclusiv zona Cetăţilor Ponorului, cu excepţia porţii peşterii, unde se găseşte altitudinea cea mai scăzută a întregului platou (fig. 1).

FRAGMENTAREA ORIZONTALĂ

Fragmentarea orizontală este dată de râurile permanente sau intermitente.

Se observă pe harta fragmentării orizontale că valorile oscilează între 0-1 km/kmp şi 3-4 km/kmp (fig. 2).

Cele mai mici valori se regăsesc, în general, pe culmile ce delimitează teritoriul platoului Padiş. Dar ele se regăsesc, de regulă, şi pe suprafaţa mai joasă a subdiviziunilor platoului.

Cele mai mari valori se găsesc pe marginea de sud-est a platoului, unde apar râuri cu scurgere, în general, permanentă (ex. Valea Ursului).

FRAGMENTAREA VERTICALĂ

Valorile acestui tip de fragmentare variază între 0-100 m/kmp şi 400-500 m/kmp.

Cele mai mici valori se întâlnesc în Şesul Padişului, iar cele mai mari pe marginea de SV a platoului, spre Valea Galbena.

În celelalte zone valorile sunt intermediare (vezi fig. 3).

Fig. 1. Hipsografia

Fig. 2. Fragmentarea orizontală

Fig. 3. Fragmentarea verticală

DR. ANDREI C. INDRIEŞ

MAST. ANDREI A. INDRIEŞ

STUD. ROBERT A. INDRIEŞ

Sufoziunea este un fenomen natural care se formează în regiuni cu roci argiloase sau nisipo-argiloase-marnoase, cazul şi al acestui deal, şi constă într-o acţiune erozivă subterană efectuată de către apele subterane. Denumirea vine din latină (sufodio – a săpa pe dedesubt).

Aşadar, pe acelaşi versant al Dealului Cermai, cu 80 m mai departe de alunecare, deci la est, spre satul Nimăieşti, am deosebit un fenomen de sufoziune care se află, de asemenea, într-un ritm intens de dezvoltare. Acest fapt rezultă din datele comparative ale anilor ce-au urmat anului identificării (1991). Atât aceste fenomene ca şi altele se găsesc sub observaţii periodice astfel că sunt notate modificările lor în timp.

Astfel, în anul identificării (5-X-1991), sufoziunea avea următoarele date: lungimea totală de la culme şi până la debuşarea în Râul Nimăieşti, de 175 m; pătrunderea apei în subteran avea loc pe culme, la 240 m altitudine absolută, unde se află o groapă de 1,5 m adâncime şi respectiv 4 x 4 m lungime şi lăţime (această groapă a fost la origine o pivniţă deoarece pe terenul despădurit se practica, până la colectivizare, cultura viţei de vie); la 60 m depărtare aval, cam în sectorul mijlociu al versantului, apărea prima deschidere, abia vizibilă în iarba înaltă şi deasă care o masca, deschidere de 0,15 m lungime, prin care se putea vedea la adâncimea de 0,60 m un firicel de apă ce se scurgea pe fundul tunelului sufozional; la 10 m aval de această primă deschidere, apărea prima dolină sufozională de 1,5 m lungime şi 1 x 1 m lăţime şi adâncime prin care se putea vedea acel firicel de apă la 0,70 m adâncime. Faţă de această a doua deschidere, la 22 m aval, pe acelaşi aliniament pe direcţia SE-NV, apărea a doua dolină sufozională, mult mai mare, de 5 m lungime, 1,5 m lăţime şi tot atâta adâncime; după alţi circa50 m de la această ultimă dolină, micul firicel de apă (care însă devine mare la precipitaţii abundente) apărea la suprafaţă din tunelul subteran şi se scurgea 10 m la suprafaţă până la vărsarea definitivă în Pârâul Nimăieşti; acest ultim sector este mascat de vegetaţie de tufişuri amestecate cu arbori de fagi şi de goruni.

Aşadar, în momentul descoperirii, sufoziunea avea, practic, două doline sufozionale şi una în devenire.

Faţă de situaţia prezentată mai sus, în anul 1993 au intervenit următoarele modificări: a început formarea unei doline aval de ultima dolină din anul 1991, şi a mai apărut o mică dolină sufozională şi mai în avale spre Pârâul Nimăieşti. Deci, au mai apărut două deschideri iar celelalte doline şi-au dezvoltat dimensiunile.

În anul 1995, luna martie, am efectuat observaţii detaliate şi complete, astfel că putem conchide dezvoltarea în ritm accelerat a acestui fenomen şi transformarea sa, cu timpul, într-un şanţ sufozional.

Aşadar, în anul 1995 situaţia sufoziunii a fost următoarea: groapa de pe culme (fosta pivniţă) a rămas cu aceleaşi caracteristici; prima groapă, cea de 0,15 cm în 1991, s-a dezvoltat la 0,30 m lungime şi 0,15 m lăţime iar adâncimea a rămas la 0,60 m, firicelul de apă subterană existând în continuare; am mai observat că alimentarea cu apă nu are loc numai din fosta pivniţă ci şi dintr-o mică regiune de baltă situată amonte de sufoziunea propriu-zisă; de asemenea am observat, ca un element nou, că lateral de sufoziune, cu 150 m spre oraş şi mai în susul versantului decât poziţia sufoziunii, se găseşte în mijlocul unui teren agricol o dolină sufozională, astupat parţial de agricultori cu bolovani şi pietre, dar care poate capta apa de precipitaţii şi s-o trimită sufoziunii menţionate. De altfel, tocmai această apă subterană provenită de la dolina din terenul agricol a şi produs realizarea unei doline sufozionale la 5 m depărtare de aliniament, dolină care are 2,50 m lungime, 1,10 m adâncime şi 1,25 m lăţime; tot în această dolină ajunge apa subterană şi din aliniamentul sufozional, deci cele două ape subterane confluează în această dolină iar de aici se scurg împreună înapoi în sufoziunea principală.

Revenind la aliniamentul principal, arătăm că faţă de prima deschidere şi anume cea de 0,30 m, se găseşte aval la 9 m depărtare o dolină sufozională de 1,25 m adâncime maximă, 1,93 m lăţime iar lungimea atinge 3 metri. Tot pe firul principal, la 20 m aval de dolina menţionată mai sus, se găseşte cea mai mare deschidere sufozională devenită aproape un şanţ sufozional, cu o lungime de 14 m (faţă de 5 m în anul 1991; deci a avansat cu un ritm de 2,25 m/anual), lăţime de 3 m şi 0,85 m adâncime. Puţin amonte şi lateral se află acea dolină (dimensiunile de identificare 2,50 m lungime, 1,10 m adâncime şi 1,25 m lăţime) cu apa subterană provenită din dolina sufozională situată în terenul agricol.

Faţă de acest şanţ sufozional, la 6,30 m depărtare aval, se găseşte o dolină în dezvoltare, cu dimensiunile de 2,20 m lungime, 1,60 m lăţime şi doar 0,30 m adâncime faţă de care, în aval, urmează o altă dolină în devenire, de cca 0,10 m lungime, lăţime şi adâncime, activitatea sa fiind dovedită de materialul fin depus de apa subterană care aici răbufneşte la exterior. De altfel, la cele mai multe doline adâncimea nu creşte ci se aplatizează datorită materialului depus de apa subterană.

Faţă de cele descrise mai sus, date corespunzând anului 1995, în anul 1996 nu au fost modificări majore doar că regiunea de baltă a fost arată ca şi terenul situat între aliniamentul sufozional şi alunecarea de teren.

În anul 1997, situaţia arăta astfel: în general sufoziunea parcă a încetinit, fapt dovedit de invadarea zonei de către vegetaţie care, după cum bine se cunoaşte, are un efect de întârziere a acţiunii erozive. Desigur că nu se va putea opri în totalitate acest fenomen care, în sectorul din avale deja aproape că a devenit un şanţ sufozional.

În prezent (2011), şanţul a fost aproape total invadat de vegetaţie arborescentă. Din păcate, un exemplu spectaculos de sufoziune din zona noastră a dispărut aproape total. O altă sufoziune am depistat şi la Uileacu de Beiuş.

Fig. 1 Şanţ sufozional (dolină sufozională)

Fig. 2. Tunel sufozional (în dreapta picioarele lui Andrei A. Indrieş)

Dr. Andrei C. INDRIEŞ

M.s. Andrei A. INDRIEŞ
Stud. Robert A. INDRIEŞ

Pe Dealul Cermai, deal situat lângă oraşul Beiuş, am deosebit două fenomene de degradare a terenului şi anume o alunecare de teren şi o sufoziune.

A. ALUNECAREA DE TEREN

Pentru a putea analiza fenomenele respective trebuie la început să menţionăm câteva aspecte generale despre Dealul Cermai.

Dealul Cermai se găseşte în imediata apropiere de oraşul Beiuş, între acest oraş şi localitatea Nimăieşti, deci la est de oraş, şi are 240 m altitudine absolută, faţă de nivelul Mării Negre (Beiuşul are 197 m). Rezultă o diferenţă de altitudine relativă de 43 m între culmea dealului şi vatra oraşului.

Cele două fenomene naturale s-au putut realiza datorită constituţiei litologice şi anume argile marnoase, argile siltice şi rar pietrişuri de aceeaşi vârstă, adică malvensiană în sens strict (bessarabian, chersonian şi meoţian), adică de cca 6-10 milioane de ani. La această situaţie se adaugă şi alte cauze: defrişarea  pădurii în acest sector, panta de cca 10-15^o înclinare, precipitaţii abundente, păşunatul intens şi mai nou, modul defectuos de arare a terenului după redarea sa vechilor proprietari.

Alunecarea de teren este situată înspre oraş, deci în vestul dealului, în spatele fostei ferme de ovine, pe malul stâng al Pârâului Nimăieşti, între Beiuş şi localitatea Nimăieşti. De altfel, unul dintre cauzele principale ale producerii alunecării îl constituie tocmai pârâul menţionat. Astfel, după modul declanşării, alunecarea este de tip delapsiv, adică a pornit de jos în sus, şi anume dinspre vale în susul versantului iar ca tip morfologic intră în categoria celor superficiale, afectând pătura de alterare (scoarţa de dezagregare) îndeosebi.

Alunecarea se desfăşoară pe o distanţă de 200 m de-a lungul dealului, deci paralel cu sensul de scurgere a pârâului, şi cam 150 m în susul versantului, pe o diferenţă de nivel de 25 m, pe o pantă de 15^o. În adâncime alunecarea nu depăşeşte un metru decât doar în sectorul inferior unde se şi produc prăbuşiri, se ajunge la doi metri adâncime; în spatele valurilor de alunecare se formează mici lacuri (de ex., în data de 5-III-1995 am numărat 10 (zece) ochiuri de apă) din care apa se infiltrează în subteran, în parte, iar o altă parte se scurge la suprafaţă în Valea Nimăieşti, contribuind la reactivări ale alunecării.

Pe versant, în sectorul superior al alunecării, lipseşte râpa de desprindere, datorită tipului delapsiv de declanşare, trecerea efectuându-se lin de la masa alunecată la restul terenului rămas coeziv.

Malul stâng al Râului Nimăieşti este abrupt şi este afectat de fenomene de şiroiri, scurgeri de noroi şi de prăbuşiri; apa râului transportă în avale produsele de dezagregare astfel că la baza malului se observă stratul gros de marnă argiloasă în grosime de 1,5 metri.                 Alunecarea de teren nu este stabilizată, fapt dovedit de prezenţa numeroaselor crăpături transversale şi longitudinale în porţiunea inferioară a alunecării, crăpături pe unde apa de precipitaţii şi apa scursă din lacuri ajunge în subteran la stratul argilo-marnos. Mai menţionăm că în locurile cu umiditate mai mare creşte o vegetaţie de tufişuri sau chiar arbori izolaţi; restul masei alunecate este acoperit de vegetaţie ierboasă iar partea de jos a alunecării este lipsită de vegetaţie, fapt datorat caracterului activ al alunecării în acest sector.

Suntem siguri că şi în viitor alunecarea se va dezvolta datorită arăturii defectuoase (arătura de sus în jos) a terenurilor din jurul acestei alunecări. Apoi, barajul  care a existat aici a fos complet înlăturat, astfel că apa râului poate şi atacă cu rapiditate baza alunecării, fapt ce duce la creşterea pantei şi, deci, la reactivarea alunecării.

Propunem pentru stingerea definitivă a acestui fenomen, reîmpădurirea, deoarece pădurea care a existat aici a fost cândva defrişată datorită “foamei de pământ”, constuirea unui baraj care să oprească acţiunea laterală negativă a apei, modul corect de arătură a terenurilor utilizate agricol (arătura să fie paralelă curbelor de nivel), păşunat raţional, etc.

Se pare că în ultimul timp corpul alunecării, în partea de sus şi de mijloc a început să se stabilizeze datorită fixării de către vegetaţia arborescentă. La baza alunecării însă, spre vale, alunecări se vor mai putea produce, datorită apariţiei marnei şi a acţiunii râului Nimăieşti.

Foto: Alunecarea de teren de pe Dl. Cermai

Dr. Geogr. Andrei C. INDRIEŞ

M.s. Andrei A. INDRIEŞ

Alunecările de teren respective au fost depistate pe dealurile piemontane ale Masivului Codru (Codru-Moma), situate pe marginea sud-vestică a Depresiunii-golf a Beiuşului. Noi am observat alunecările de teren dintre localităţile dintre Finiş şi Tărcaia ca fiind cele mai reprezentative din Dealurile Codrului. Cele două localităţi sunt situate la 6 km distanţă una de cealaltă, poziţionate pe văile Finişului şi, respectiv, a Tărcăiţei, la baza dealurilor, la contactul cu Lunca Crişului Negru. Alunecările respective au afectat tot versantul deluros dintre cele două localităţi, etapele declanşării fiind diferite.

În literatura de specialitate s-au făcut descrieri ale acestor dealuri de către diverşi autori dar o analiză amănunţită asupra alunecărilor de teren dintre Finiş şi Tărcaia nu se menţionează. Astfel, după V. Mihăilescu (1966, p 114) dealurile sunt denumite “Piemontul de Est al Codrului” şi încep de la 400 m altitudine absolută, idee bazată pe afirmaţiile lui M. Paucă (citat de V. Mihăilescu, 1966, p 114), după care “înecarea pontică a lăsat urme până la aproximativ 500 m altitudine absolută”. I.O. Berindei le denumeşte simplu Dealurile Codrului (1977, p 307) şi face o sinteză asupra eroziunii acestor dealuri. În Enciclopedia Geografică a României (1982, p 242) aceste dealuri sunt denumite Dealurile Tărcăiţei.

Aceste dealuri au o alcătuire geologică pannoniană (malvensian) care cuprind argile marnoase, argile siltice iar pe podurile dealurilor nisipuri şi pietrişuri (Foaia geologică Dr. Petru Groza, scara 1:50 000). Local, aceste dealuri sunt denumite Dealul Coaste şi Dealul Matei. Aceste dealuri vin în contact tranşant cu terasa inferioară de luncă t₁=3-5 m, denumită Câmpu lui Alexa, pe versant fiind deosebite şi terasele t₂=6-10 m, t₃=15-20 m şi t₄=30-40 m (altitudinile au fost determinate de I.O. Berindei, 1977 p 310). Tocmai pe pantele versantului, datorită declivităţii, alcătuirii geologice, lipsei vegetaţiei arborescente, precipitaţiilor, a avut loc declanşarea alunecărilor, care au afectat toată suprafaţa dintre terasa a întâia (t₁) şi podul dealurilor, extensiunea alunecărilor ajungând, obişnuit, la 300-400 m iar într-un loc chiar la 1 000 m.

Ca tipuri de alunecări, majoritatea alunecărilor sunt cele de tip “brazdă” ce afectează pătura de alterări pe circa 1-2 m. Aceste tipuri pătrund, tentacular, şi pe micile văi ce fragmentează dealurile (pe Ricaş şi pe Benche), ca şi pe cele două văi mai mari, Finişului şi Tărcăiţei. Se deosebesc, în cadrul acestor tipuri de alunecări râpele (cornişele de desprindere) care sunt invadate de vegetaţie ierboasă iar în corpul alunecării se remarcă toate microformele: microcreste, microdepresiuni, bălţi cu vegetaţie caracteristică ş.a. Fruntea alunecărilor se opreşte pe versant fiind uşor de depistat datorită vizibilităţii ei. Aceste alunecări sunt favorizate de structura geologică, de defrişări, de folosinţa agricolă (arabil, păşunat, viticultura – care în mare parte a fost abandonată datorită orientării spre nord a versantului, recoltele fiind foarte scăzute). La acestea se mai adaugă condiţiile climatice: umiditatea mai mare datorită expoziţiei nordice a pantei, cantităţi mari de precipitaţii înregistrate (media multianuală la Beiuş de 690 mm), cu deosebire în anii extrem de ploioşi (1970, 1975, 1980 etc.) când s-au declanşat cele mai multe alunecări de teren sau s-au reactivat cele vechi.

În afară de alunecările în brazdă, în unele locuri, mai ales pe versanţii micilor văi ce fragmentează dealurile, au fost deosebite alunecări lenticulare, de dimensiuni reduse.

În câteva locuri au fost depistate alunecări foarte vechi (probabil pleistocene) de tip pseudoterase (trepte etajate), în spatele cărora se găsesc aluncările de tip brazdă. Adâncimea afectată ajunge la 30-35 m, corpul alunecării de acest tip putând fi (şi este) utilizat în agricultură. Într-un loc se găsesc trei asemenea trepte care, împreună cu alunecările “brazdă” din spatele lor ajung la 1 km lungime şi cam 500 m lăţime. În acest loc o casă a fost afectată de alunecări şi astfel a fost părăsită (ulterior dărâmată).

În apropiere de Tărcaia se găseşte un pâlc de pădure care a frânat denudarea terenului, doar la baza pădurii se manifestă eroziunea prin alunecări şi şiroiri.

După structura geologică, alunecările sunt consecvente (structura fiind monoclinală) iar după locul declanşării ele sunt detrusive (de sus în jos).

În viitor alunecările se vor reactiva datorită existenţei numeroaselor crăpături longitudinale şi transversale existente, declanşările fiind iminente. În unele locuri s-a încercat stabilizarea alunecărilor prin plantări de pomi fructiferi şi replantări de viţă de vie, dar aceste măsuri sunt ineficiente.

În aval de Finiş alunecările sunt aproape absente datorită ivirii la zi a insulelor permo-mezozoice, iar în amonte de asemenea sunt destul de rare, remarcându-se, totuşi, printre degradările de teren, Râpele de la Mierag (vezi articolul), un vast fenomen de şiroire.

Harta alunecărilor (A. Indrieş, 1986)

Fig.1. Harta alunecărilor (A. Indrieş, 1986)

Foto asupra locului alunecărilor

Fig. 2. Foto asupra locului alunecărilor

Dr. ANDREI C. INDRIEŞ

M.s. ANDREI A. INDRIEŞ

Stud. ROBERT A. INDRIEŞ